Ambalajul, așa cum îl cunoaștem astăzi, este rezultatul unui lung proces de dezvoltare.
În antichitate, ambalajul era folosit pentru a transporta, asista, depozita sau proteja articolele folosind materiale naturale precum frunzele. În Evul Mediu, butoaiele din lemn erau cel mai obișnuit mod de depozitare a mărfurilor. În anii 1900, hârtia și cartonul au devenit materiale de ambalare mai importante. Pe măsură ce lumea noastră a continuat să evolueze, la fel și ambalajul.
1. O scurtă istorie a ambalajelor
Departamentului de Inginerie Agricolă și Biologică împreună cu Serviciul de Extensie Cooperativă și Institutul de Științe Alimentare și Agricole din cadrul Universității din Florida au elaborat o Scurtă istorie a ambalajului, făcând o incursiune în istoria omenirii, de la începuturile civilizației, până în prezent.
Încă din cele mai vechi timpuri, omul a consumat alimente direct de la sursă, exact în locul în care găsea hrană. Familiile și comunitățile mai extinse consumau pe loc ceea ce vânau sau prelucrau pe loc. Astfel, primii oameni nu aveau nevoie să ambaleze produsele, deoarece nici nu le depozitau, nici nu le transportau.. Când era nevoie de recipiente, natura le punea la dispoziție tărtăcuțe, scoici sau frunze. Mai târziu, au învățat să fabrice recipiente din materiale naturale, cum ar fi bușteni scobiți, ierburi țesute sau organe de animale. Pe măsură ce s-au descoperit minereuri și compuși chimici, au dezvoltat meșteșugul olăritului sau al prelucrării metalelor, rezultând o sumedenie de forme de ambalare.
Ambalarea este folosită în mai multe scopuri:
- Conține o anumită cantitate de produs în cantitatea optimă pe care consumatorul o va cumpăra.
- Protejează produsele de contaminare, de deteriorare și de furt.
- Facilitarea transportului și depozitării produselor.
- Conține informații și se prezintă în modele de diferite culori care fac prezentarea mai atractivă.
Pentru necesitățile fiecărui produs, există soluții optime de ambalare. Deși ambalajele sunt adesea privite cu desconsiderație, ele sunt rezultatul multor ani de studiu și inovare, iar în unele cazuri, sunt invenții accidentale.
În următoarele paragrafe, avem o scurtă trecere în revistă a celor mai populare metode de ambalare.
Clasificarea ambalajelor conform flexibilității:
a) flexibile
b) semi-flexibile
c) rigide
Ambalajele flexibile includ sacii de hârtie ca cei folosiți la ambalarea hranei pentru animalele de companie, pungile de chips-uri și sacii de hârtie sau plastic folosiți în mod curent pentru transportul produselor achiziționate.
Se consideră că plasele din pânză sau hârtie sunt cele mai vechi tipuri de ambalaj flexibil. Ambalajul flexibil este forma de ambalare cea mai rudimentară.
Aceasta înseamnă că ambalajul flexibil adaugă foarte puțină greutate întregului produs și, după golirea sa, se transformă în cea mai redusă cantitate de deșeu de ambalaj.
Ambalajele semi-flexibile sunt cutiile de carton care conțin cereale și alte produse alimentare, articole de uz casnic de dimensiuni reduse, jucării etc.
Pentru multe dintre produsele nealimentare, ambalajul este mai rigid datorită unui adaos secundar de alte materialele, plasat în interiorul ambalajului principal. Acesta are rolul de a proteja produsul și accesoriile sau componentele acestuia de șocurile din timpul transportului sau de pericolul de a se dezintegra.
Ambalajele rigide includ lăzi, recipiente din sticlă și cutii metalice.
2. Hârtia și produse din hârtie
Folosirea materialelor flexibile pentru ambalare a fost inițial popularizată de chinezi. Încă din primele două secole î.Hr., aceștia ambalau alimentele în foi din coajă de dud tratată. În secolele următoare, tot chinezii au dezvoltat și rafinat și tehnicile de fabricare a hârtiei. Cunoașterea modului de fabricare a hârtiei a cucerit, treptat, vestul, ajungând până în Europa. În 1310, fabricarea hârtiei a fost introdusă în Anglia. Tehnica a ajuns în America în Germantown, Pennsylvania, în 1690.
Hârtia este, practic, o foaie subțire de celuloză. Celuloza este un material fibros derivat din plante. Hârtia timpurie a fost făcută din fibre de celuloză derivate din in, planta din care se obțin și fibre pentru pânza de in. Pe măsură ce nevoia de hârtie a crescut, au fost dezvoltate modalități de obținere a fibrelor celulozice din haine și alte țesături ponosite.
În 1867, a fost dezvoltat procesul de obținere a fibrei celulozice din pastă de lemn. Deoarece lemnul era extrem de ieftin și abundent, această sursă de fibre a înlocuit rapid fibrele de pânză ca sursă principală de obținere a celulozei. Astăzi, practic toată hârtia conține pastă de lemn ca sursă principală.
Un pas important pentru utilizarea hârtiei în ambalaje a venit odată cu inventarea pungilor de hârtie. Pungile comerciale de hârtie au fost fabricate pentru prima dată în Bristol, Anglia, în 1844. La scurt timp după aceea, în 1852, americanul Francis Wolle a inventat mașina de fabricat pungi, în SUA. Alte progrese în cursul anilor 1870 au inclus saci de hârtie lipiți și designul cu burduf, obținându-se tipurile de pungi de hârtie folosite astăzi.
În 1905, au fost inventate utilaje de producție automată, în serie, a pungilor de hârtie imprimate. Odată cu inventarea sacului de hârtie lipit, se dorea înlocuirea sacilor de bumbac pentru făină, aceștia fiind mai scumpi, însă un sac de hârtie mai rezistent, cu mai mulți pereți, pentru cantități mari, a înlocuit pânza abia în 1925, când a fost, în sfârșit, dezvoltat un mijloc de coasere a capetelor.
O altă utilizare importantă a hârtiei ca ambalaj a venit odată cu inventarea cartonului, folosit, ulterior, pentru împachetarea cerealelor. Prima cutie de carton a fost produsă în Anglia, în 1817, după mai mult de două secole de la invenția chinezilor.
Un alt tip comun de „carton” bazat pe hârtia ondulată, a apărut după anul 1850. Practic, acesta este fabricat din foi subțiri de carton, turnate într-o formă ondulată, plasate între două foi plate de carton. Rezistența, ușurința și prețul mic de producție al acestui material îl fac foarte util pentru transport și depozitare. (…)
Ca și în cazul multor inovații, apariția cutiei de carton a fost accidentală. Robert Gair a fost un tipograf din Brooklyn și producător de pungi de hârtie în anii 1870. În timp ce tipărea o comandă de pungi pentru semințe, o piesă metalică folosită în mod normal pentru încrețirea pungilor și-a modificat poziția și a tăiat pungile. Gair a anticipat că tăierea și șifonarea cartonului într-o singură operațiune ar putea avea avantaje; așa a fost creat primul carton fabricat automat, denumit acum „ambalaj semi-flexibil”.
Astfel de cutii pliabile sau „cutii tubulare” domină piața produselor alimentare procesate.
Ambalajele din hârtie și carton au crescut în popularitate în secolul al XX-lea. Odată cu apariția materialelor plastice ca jucător important în piața de ambalaje (sfârșitul anilor 1970 și începutul anilor 1980), hârtia și produsele aferente au fost înlocuite pentru diverse alte utilizări. În ultimul timp, această tendință s-a redus, în urma descoperirii că plasticul este nociv pentru mediu, întrucât nu e biodegradabil și contaminează la scară largă.
3. Sticla
Deși fabricarea sticlei a fost atestată încă de acum circa nouă milenii, ca o ramură adiacentă prelucrării ceramicii, a fost industrializată pentru prima dată în Egipt, în anul 1500 î.Hr. Obținute din materiale de bază precum calcar, sodă, nisip și dioxid de siliciu, din abundență, ingredientele au fost topite împreună și turnate la cald. De la acea descoperire timpurie, procesul de amestecare și ingredientele s-au schimbat foarte puțin, doar tehnicile de turnare au progresat considerabil.
Până în anul 1200 î.Hr., sticla era presată în diferite forme de căni și boluri. În anul 300 î.Hr., fenicienii au inventat țeava de suflat. Nu numai că invenția a accelerat producția, dar a permis crearea de containere sferice. La început, se putea crea doar sticlă colorată, în funcție de componența materiei prime, iar sticla limpede, transparentă a fost descoperită abia la începutul erei creștine. În următorii 1000 de ani, procesul s-a răspândit constant, dar lent, în toată Europa.
Forma despicată, care a fost elaborată în secolele al XVII-lea și al XVIII-lea, a asigurat și varietatea estetică, prin forme neregulate și decorațiuni în relief. Pe măsură ce tehnicile au continuat să fie rafinate, de-a lungul secolelor al XVIII-lea și al XIX-lea, prețurile recipientelor din sticlă au continuat să scadă.
Americanul Michael Joseph Owens a inventat prima mașină rotativă automată de fabricat sticle, patentată în 1889. Deodată, recipientele din sticlă de toate formele și dimensiunile au devenit atractive din punct de vedere economic pentru produsele de larg consum, iar de la începutul anilor 1900, până la sfârșitul anilor 1960, acestea au dominat piața produselor lichide. O mașină modernă tipică de fabricat sticle produce automat 20.000 de sticle pe zi.
În timp ce alte produse de ambalare, cum ar fi metalele și materialele plastice, câștigau popularitate abia în anii 1970, ambalajele din sticlă tindeau să fie rezervate produselor de mare valoare.
Ca tip de „ambalaj rigid”, sticla are multe întrebuințări astăzi. Greutatea ridicată, fragilitatea și costul au redus piețele de sticlă în favoarea recipientelor din metal și plastic. Totuși, pentru produsele care au o imagine de înaltă calitate și o dorință de protecție sporită a aromei gustului, sticla este un material de neînlocuit.
4. Metalele
Cutiile și cupele antice, fabricate din argint și aur, erau mult prea valoroase pentru uzul comun. Metalul nu a devenit un material obișnuit de ambalare până când nu au fost prelucrate, în cele din urmă, alte aliaje mai complexe, calibre mai subțiri și metode precum placarea cu folii.
Unul dintre „noile metale” care a permis folosirea metalului în ambalaje a fost staniul. Staniul (cositorul) este un metal rezistent la coroziune, iar valoarea sa este comparabilă cu argintul. Cu toate acestea, staniul poate fi „placat” în straturi subtiri peste metale mai ieftine, iar acest proces l-a făcut economic pentru containere. Procesul de placare a fost descoperit în Boemia în anul 1200 d.Hr., iar conservele de fier acoperite cu cositor erau cunoscute în Bavaria încă din secolul al XIV-lea. Metoda în sine a constituit un secret bine păzit, până în anii 1600.
Datorită ducelui de Saxonia, care a preluat ilicit tehnica, ea a progresat în Franța, Regatul Unit și restul Europei, până la începutul secolului al XIX-lea. După ce William Underwood a transferat procesul în Statele Unite (Boston), oțelul a înlocuit fierul, ceea ce a îmbunătățit atât producția, cât și calitatea. Termenul „cutie de tablă” se referea la o cutie de fier sau oțel placată cu cositor, considerată un articol ieftin. Folia de staniu a fost, de asemenea, creată cu mult înaintea foliei de aluminiu. Astăzi, mulți încă se referă la cutiile metalice drept „cutii de tablă” și folia de aluminiu drept „folie de staniu”, o amintire a vremurilor de demult.
În 1764, comercianții de tutun londonezi au început să vândă tutunul în recipiente metalice, un alt tip de „ambalaj rigid” de astăzi. Dar nimeni nu a fost dispus să folosească metalul pentru hrană, deoarece era considerat otrăvitor. Conservarea în siguranță a alimentelor în recipiente metalice a fost realizată în Franța, la începutul anilor 1800. În 1809, generalul Napoleon Bonaparte a oferit 12.000 de franci oricui putea obține un recipient capabil să păstreze hrana în condiții optime, pentru armata sa. Nicholas Appert, bucătar și cofetar parizian, a descoperit că alimentele sigilate în recipiente de tablă și sterilizate prin fierbere pot fi păstrate pentru perioade lungi de timp. Un an mai târziu (1810), Peter Durand al Marii Britanii a primit un brevet după ce a conceput recipientul cilindric sigilat. Alimentele erau acum sigure în ambalajele metalice, astfel că și alte produse au fost puse la dispoziție în cutii metalice.
În anii 1830, prăjiturile și chibriturile erau vândute în astfel de cutii, iar până în 1866 primele cutii metalice tipărite au fost fabricate și în Statele Unite. Primele conserve produse au fost lipite manual cu plumb, lăsând un orificiu de 4 cm în partea superioară, pentru introducerea sau extragerea alimentelor, însă prin această metodă puteau fi fabricate doar 60 de conserve pe zi.
În 1825, s-au extras pentru prima dată particule de aluminiu din minereul de bauxită , dar prețul era unul ridicat. După circa trei decenii, a început dezvoltarea unor procedee mai bune, iar prețurile au scăzut constant.
La începutul secolului al XX-lea, au intrat pe piață foliile comerciale. Primele recipiente din folie de aluminiu au fost proiectate la începutul anilor 1950, în timp ce cutia de aluminiu a apărut în 1959.
Inventarea conservelor a necesitat și inventarea deschizătorului de conserve!
Inițial, ciocanul și dalta au fost singura metodă de deschidere a conservelor. Apoi, în 1866, a fost dezvoltată banda de rupere metalică denumită keywind. Nouă ani mai târziu (1875), a fost inventat deschizătorul de conserve propriu-zis. Acesta a rămas, de mai bine de un secol, cea mai eficientă metodă de deschidere a unui astfel de recipient.
În anii 1950, a apărut capacul pentru cutie de tip pop top/rupere, iar acum sunt populare benzile care permit resigilarea.
Tuburile metalice pliabile, maleabile, cunoscute astăzi sub numele de „ambalaj flexibil”, au fost folosite prima dată pentru vopselurile artiștilor, în 1841. Pasta de dinți a fost inventată în anii 1890 și a început să fie comercializată în același gen de tub metalic pliabil.
Totuși, produsele alimentare nu au făcut uz de această formă de ambalare până în anii 1960. Mai târziu, aluminiul a fost înlocuit cu plasticul pentru produse alimentare precum sosurile și pastele pentru sandviș, glazura de prăjituri și toppingurile pentru budincă.
5. Materiale plastice
Plasticul este cel mai nou material de ambalare în comparație cu metalul, sticla și hârtia. Deși au fost descoperite în secolul al XIX-lea, majoritatea materialelor plastice au fost rezervate utilizării militare și de război. Materialele plastice au căpătat o importanță majoră, o mare varietate de materiale plastice fiind inventate și dezvoltate în ultimii 170 de ani.
Mai multe materiale plastice au fost descoperite în secolul al XIX-lea: stirenul (în 1831), clorura de vinil (în 1835) și celuloidul (sfârșitul anilor 1860). Cu toate acestea, niciunul dintre materialele în cauză nu a fost folosit pentru ambalare până în secolul al XX-lea.
Stirenul a fost distilat pentru prima dată dintr-un arbore de balsam în 1831, dar primele produse au fost casante și se spărgeau ușor. Germania a rafinat procesul în 1933 și, în anii 1950, polistirenul era disponibil în întreaga lume.
Materialele de izolație și de amortizare, precum și cutiile de spumă, pahare și tăvi pentru carne pentru industria alimentară au devenit populare. Clorura de vinil, descoperită în 1835, a asigurat în continuare dezvoltarea prelucrării chimice a cauciucului. Sticlele de deodorant turnate au fost introduse în 1947, iar în 1958, s-au dezvoltat filme termocontractabile din amestecarea stirenului cu cauciucul sintetic. Astăzi, unele recipiente pentru apă și ulei vegetal sunt fabricate din clorură de vinil.
Celuloidul a fost inventat în timpul războiului civil american. Din cauza lipsei de fildeș, un producător american de bile de biliard a oferit o recompensă de 10.000 de dolari pentru cine inventează un înlocuitor de fildeș. Un inginer din New York, John Wesley Hyatt, împreună cu fratele său Isaiah Smith Hyatt, au creat noul material. Patentat în 1870, „celuloidul” nu putea fi modelat, ci mai degrabă sculptat și modelat, la fel ca fildeșul. Acetatul de celuloză a fost derivat pentru prima dată din pastă de lemn în 1900 și dezvoltat pentru utilizări fotografice în 1909. Deși DuPont a fabricat celofan la New York, în 1924, acestuia nu i s-a alocat un uz comercial pentru ambalare decât la sfârșitul anilor 1950 și începutul anilor 1960. Între timp, foliile de polietilenă erau rezervate uzului militar. În 1933, foliile au protejat cablurile telefonice submarine, devenind în curând de o importanță majoră în întreaga lume.
Cabluri radar în cel de-al Doilea Război Mondial și ambalaje pentru tablete de medicamente
Alte tipuri de celofan și folii transparente au fost rafinate ca învelișuri exterioare care își mențin forma atunci când sunt pliate. Inițial incolore, aceste materiale au devenit și opace, colorate sau imprimate cu diferite modele.
Unul dintre cele mai frecvent utilizate materiale plastice este polietilenul tereftalat (PETE). Acest material a devenit disponibil pentru containere doar în ultimele două decenii (din 1977), odată cu dezvoltarea pieței băuturilor răcoritoare. Până în 1980, alimentele și alte produse de umplere la cald, cum ar fi gemurile, puteau fi de asemenea ambalate în PETE.
Modelele actuale de ambalaje încep să încorporeze materiale plastice reciclabile și reciclate, dar se continuă cercetarea în vederea găsirii unor noi funcții de reutilizare.
Etichete și mărci comerciale
În prezent, este un lucru banal ca recipientele să aibă identitatea producătorului, alături de imagini, informații nutriționale, ingrediente etc. Cu toate acestea, nu a fost așa de la început, iar procesul de etichetare a ambalajului are propria sa istorie.
În anii 1660, produsele importate în Anglia erau adesea înșelătoare pentru consumatori. De o calitate inferioară și impure, erau prezentate dept calitative și vândute clienților neinformați. Comercianții onești, nemulțumiți de înșelăciune, au început să-și marcheze mărfurile cu legitimația proprie pentru a alerta potențialii cumpărători. Mărcile oficiale au fost introduse în 1866 de Frații Smith, pentru picăturile de tuse fabricate în sânul afacerii de familie și comercializate în borcane mari din sticlă.
Folosirea pachetului pentru a „marca” un produs în beneficiul consumatorului a constituit o viziune nouă și revoluționară. În 1870, prima marcă înregistrată din SUA a fost compania Eagle-Arwill Chemical Paint. Astăzi, există doar în Statele Unite circa 750.000 de mărci înregistrate.
În prezent, etichetele conțin o multitudine de informații menite să protejeze și să informeze consumatorul.
Diferiți factori au contribuit la această evoluție: nevoile și preocupările oamenilor, concurența pe piață, evenimente neobișnuite (cum ar fi conflicte militare, pandemii), schimbarea stilului de viață, precum și descoperiri și invenții etc. Așa cum nu a existat un singur factor de influență în evoluția acestui domeniu, de-a lungul timpului, la fel și pe viitor vor fi necesari o varietate de factori pentru a crea „pachetele viitorului”, însă unul dintre cei mai importanți va fi întotdeauna alegerea consumatorului. În cele din urmă, se vor produce doar ambalajele pe care societatea noastră le cere, așadar alegem după produsele pe care le achiziționăm.
Surse foto: unsplash.com, structuralgraphics.com, recyclesmart.org, globalprachen.com, plaspack.com, mpbottle.com.
Distribuie
